Promo

Flavia Giurgiu și Ioana Marchidan, două femei contemporane

martie 19, 2018ianuarie 31, 2020 Mirela Coman 915 Views 1 comentariu Doua femei contemporane, Flavia Giurgiu, Teatrul National Marin Sorescu din Craiova

Eu cred că există întâlniri magice, încep cu o strângere de mână și rezistă în timp.

Flavia Giurgiu a venit anul trecut în Craiova alături de regizorul Radu Afrim, a fost invitată să realizeze coregrafia spectacolului „Dacă am gândi cu voce tare”. Mi-am dorit să o cunosc, ne-am întâlnit la premieră și am descoperit un artist deosebit. Aș asculta-o la nesfârșit. După aceea am scris un articol și la final am spus “Îmi doresc să vină din nou Flavia Giurgiu în Craiova, cu un nou proiect”.

Mă bucur că o vedem din nou pe scena Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova. Am vrut să aflu povestea spectacolului „Două femei contemporane”.

În urmă cu un an, lucrai împreună cu actorii la coregrafia spectacolului “ Dacă am gândi cu voce tare”. Acest spectacol în regia lui Radu Afrim este nominalizat la premiile UNITER 2018. Cum a fost când ai aflat? Ai vorbit cu Radu Afrim? Cu actorii de la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova?

Evident. M-am bucurat tare. Pe Radu chiar îl ador. Am mai zis. Mă bucur că nu s-a cărat din țară. Nici nu știu dacă ar fi vrut. Mă gândesc ipotetic dacă ar fi plecat, ar fi fost o gaură. Îmi caut des identitatea și în lumea lui o regăsesc din prima. El face teatru, da lucrează cu oameni. De asta și cred că nu a plecat. În spectacolele lui regăsesc oameni pe care mi se pare că i-am cunoscut și eu cândva, situații și locuri, amintiri, vise, super autentice. Așa e și spectacolul ăsta: adevărat. Nu suport teatru în care nu cred. În teatru lui cred.

În 20 martie 2018, vei fi din nou pe scena din Craiova, în spectacolul “Două femei contemporane”. Cum ai pornit la drum în acest spectacol, când a fost premiera?

Și eu îmi doresc să tot vin la Teatrul Național din Craiova. Îmi place tare echipa de aici. Îmi place ce se întâmplă în teatrul ăsta. Și asta am mai zis.

Cu Ioana Marchidan lucram împreună la un alt spectacol și țin minte că într-o pauză, chiar numai de amuzament, spărgeam semințe și ne-am scris pe burtă cu carioca “ Deșteptă-te, românco!” și “ Pussy rights”. Ioana era oricum interesată de temă și a venit cu ideea să facem un spectacol. Ea voia asta oricum. Voia să facă un spectacol despre egalitatea între sexe și am aplicat cu proiectul la Centrul Național al Dansului București. L-am scos pe 8 februarie anul trecut când a început să nască și Linotip cu primele spectacole: 2 femei contemporane și Babel.

Cum a primit publicul spectacolul “Două femei contemporane”?

A fost bine primit. Nu e un spectacol militant și nici agresiv sau activist. L-aș numi educațional. L-am construit într-un timp scurt, l-am jucat în câteva festivaluri și la Linotip, unde e casa lui. Momentan suntem într-o strângere de fonduri fiindcă am rămas fără scaune în sală și toate spectacolele sunt pe stand by. Mobilizare!

În spectacolul “ Dacă am gândi cu voce tare” sunt multe personaje și îmi povesteai despre importanța relațiilor dintre actori. În spectacolul “Două femei contemporane” ești alături de Ioana Marchidan, sunteți două femei contemporane. Poți să ne povestești despre relația dintre voi de pe scenă?

Am avut niște repetiții faine cu Ioana. Aveam temele pe care voiam să le atingem și în fiecare zi rezolvam câte una.

Ioana Marchidan e coregrafă și dansatoare de când se știe. Pe ea și pe Arcadie Rusu (fondatorii LINOTIPULUI, Centrul Independent Coregrafic) îi știu de pe vremea când eram o puștoaică și dansul contemporan nu era atât de accesibil. Făceau spectacole actuale care aveau o problematică.

Mie îmi place mult să mă joc, să improvizez, să caut. Eram limitate de timp și dacă am învățat ceva de la Ioana, aia e disciplina. Asta e și din cauza școlii. Ioana a făcut o școală strictă. Eu întotdeauna am căutat să-mi găsesc identitatea și nu musai în școală. Asta de multe ori mă face să-mi doresc mai mult să mă joc. Îmi place libertatea și mai ales pe scenă. Pe scenă cu Ioana știu că nu sunt singură. O respect pentru disciplina ei și mă bucur că dansăm împreună.

Există tradiție în România pentru acest gen? Este un spectacol pionierat?

Tradiție n-aș zice că există. Au existat și există artiști în lumea dansului contemporan care încearcă să facă ca acest domeniu să existe cu adevărat. Care încearcă să formeze un public pentru spectacolele de dans contemporan. În România e mai greu să ridici interesul pentru acest gen și asta tocmai pentru că, cred eu, nu avem o tradiție în acest sens. Avem tradiție în dansul popular. Cam asta, dar nu o igienă în dansul contemporan.

Flavia Giurgiu și Ioana Marchidan -Două femei contemporane

În România dansul contemporan încă e ceva de nișă și n-ar trebui. Ar trebui să fie o industrie, la fel cum a ajuns și teatrul. Există un singur Centru Național al Dansului. Ar trebui să existe câte un Centru Național al Dansului în fiecare oraș care are și câte un Teatru Național. De asta mi se pare importantă inițitiva Teatrului Național din Craiova de a integra în stagiune spectacole invitate de dans contemporan. Oamenii trebuie să intre în contact și să se familiarizeze cu acest gen de spectacole. Nu au cum să o facă dacă nu există contextul. În București e mai simplu fiindcă ai mai multe opțiuni. Dar în rest?

Cât despre cuvântul pionierat, nu-mi place și nu, nu este un spectacol pionierat.

În ce proiecte te mai vedem ?

Recent m-am întors din Timișoara unde am lucrat cu Alexandru Maftei pentru PUSH UP, un spectacol făcut la Teatrul Național Mihai Eminescu și aproape în același timp, am scos premiera pentru NOK!NOK!, un performance făcut cu Nicoleta Lefter care se joacă în București, la Muzeul Național de Artă Contemporană. Să veniți să le vedeți!