Timișoara de la calfele călătoare la Palatul Steiner

În Timișoara, Capitala Europeană a Culturii, are loc Expoziția Brâncuşi: ”surse românești şi perspective universale”. Am discutat din ianuarie la întâlnirea Asociației Bloggerilor din Oltenia să mergem să vedem operele din marile muzee ale lumii: Centrul Pompidou, Tate Modern, Colecția Peggy Guggenheim Veneția.

Noi, 20 de bloggeri veseli și gălăgioși, am ajuns în Timișoara la sfârșitul lunii noiembrie. În centrul orașului clădirile renovate spuneau o poveste.

Eu am intrat într-o cofetărie să caut prăjituri tradiționale din Banat, alții căutau un restaurant să mâncăm. Restaurantele aveau vitrine mari și frumoase. Erau mulți turiști, peste tot era aglomerat. Eu speram să găsim mâncare tradițională, această gastronomie nu o cunosc.

Ne-am oprit la Berăria 700. Fiecare a comandat altceva, așa că am putut să admir cum era gătită mâncarea, prezentarea ei. Mi-am notat: ciolan copt în bere cu iahnie de fasole, jumări de porc și de gâscă, rasol de vită cu sos de hrean, supă cu tăiței, clătite bănățene. Am făcut fotografii, am povestit, am râs.

Se apropia ora trecută pe invitația primită de la Art Encounters pentru accesul la Expoziția Brâncuşi. De la intrare am simțit că va fi ceva special. M-am bucurat de fiecare spațiu. Sculpturile din marile muzee ale lumii: Piatră de hotar, Coloană fără sfârșit, Măiastra și Pasărea în văzduh m-au făcut să înțeleg mai bine viața și opera sa. Am scris articolul Măiastra lui Brâncuși s-a întors în România.

Când am ieșit de la expoziție era multă lume în centru. Zgribuliți căutam un loc unde să bem vin fiert. Am găsit o masă mare la Masimo. Și un vin bun acompaniat de o felie de măr și una de portocală adus într-o cană frumoasă. Am dat noroc, am făcut fotografii și programul de a doua zi: turul ghidat și degustarea de vinuri la crama Aramic. Când ieșeam de la Masimo la o masă alaturată câțiva tineri veseli beau cocktail de cireșe, arăta extraordinar.

Ne-am îndreptat spre hotelul Arizona, o locație excelentă pentru grupuri. Sala în care am luat cina era spațioasă, așa că am ramas în continuare să povestim.

A doua zi la ora 10 erau 2 grade. Lângă Castelul Huniade ne astepta Ludovic (Vic) Satmari. Am mers 2 ore și jumătate la pas prin acest minunat oraș. Vic te captivează, ascultându-l priveam cu alți ochi clădirile văzute cu o zi înainte. Mă gândeam la momentele istorice învațate la școală. Povestește despre dezvoltarea orașului și vestigiile descoperite acum.
Am fost de multe ori în Timișoara. Cu părinții, în studenție, cu serviciul sau în vacanță. După doua ore și jumătate în care am străbătut atâtea zone m-am îndrăgostit iremediabil de câteva clădiri și câteva locuri.

Castelul Huniade este cea mai veche clădire din oraș. Regele Carol Robert de Anjou a ajuns aici în 1307. A construit un palat regal și a locuit aici opt ani. Stabilirea curții regale a dus la creșterea demografică și a comerțului. În 1443 palatul este avariat de un cutremur. Cu ajutorul unui arhitect italian, Ioan de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, construiește un castel pe ruinele vechiului palat.
Nu știam asta, ascultându-l pe Vic mă gândeam la Craiova, cum era în 1400. Mă gândeam și la profesorul meu de istorie din generală, ne-a povestit despre Iancu de Hunedoara, apărătorul creștinătății pentru că l-a învins în 1456 la Belgrad pe sultanul Mahomed II și a oprit înaintarea turcilor spre centrul Europei. Nu am uitat, deși a trecut mult timp.

În perioada 1552-1716 acest castel a fost reședința Pașalâcului turcesc, iar în 1849 revoluționarii maghiari l-au asediat. Reparațiile au durat până în 1856, au fost transformate ferestrele, crenelurile, s-a lărgit clădirea. Astăzi este Muzeul Banatului.
Această clădire poartă amprenta a șapte secole și numele renumitului voievod.

De la castel am mers în Piața Libertății. În 1526 turcii cuceresc Belgradul și Ungaria. În 1552 cuceresc Timișoara și Banatul. Se instalează un conducător militar turc și armata sa. Unele biserici catolice au fost transformate în moschei, erau 5000 de turci în oraș. Aveau un hamam unde se spălau, era și bazar alături. Perioada ocupației otomane s-a încheiat în 1716 când au fost alungați de habsburgi.
Orașul se afla într-o zonă mlăștinoasă, râurile Timiș și Bega se uneau. Casele erau din lemn, iar străzile podite cu blăni. Ca să repare o stradă puneau deasupra alte blăni. Acum câțiva ani, în timpul unor lucrări s-au identificat 7 generații de străzi podite și ruine din vechile clădiri.

Ne-am îndreptat spre Piața Sfântul Gheorghe. În 1700 s-a construit biserica Sf. Gheorghe. După revoluția maghiară din 1848-1849, Regatul Ungariei a fost dizolvat de Imperiul Austriac. O clădire construită în 1855 în stil eclectic cu trei etaje atrage atenția. La parter era banca Erste Temesvarer Spaarkassa iar deasupra erau apartamente de închiriat. Pe fațadă admiri un stup de albine, simbolul hărniciei. L-am găsit pe toate clădirile care au avut această destinație.
Tramvaiul cu cai a fost inaugurat în 1869, capătul liniei era în Piața Sfântul Gheorghe. La parterul cladirii unde era și banca s-a deschis un restaurant și o berărie. Și astăzi după 150 de ani e o clădire impunătoare , dar poartă amprenta caselor naționalizate de care lumea nu a avut grijă.

A doua bancă construită în oraș avea chiar numele Albina, era o bancă cu capital românesc. Am fost uimită când am aflat că în Timișoara au existat peste 30 de bănci.

La câteva străduțe, în colțul unei case vezi un copac de fier. Și el are o poveste.

Calfele călătoare, acei ucenici care călătoreau ani în șir să învețe meserie, băteau mereu cuie în copacul de lângă hanul unde trăgeau să se odihnească. Se credea că dacă vorbești despre boală sau lucruri care nu dorești să se întâmple vei atrage energii negative. Le puteai oprei dacă băteai un cui în lemn. În zeci de ani copacul s-a umplut de cuie bătute, s-a transformat într-un copac de fier. Și astăzi spunem „bate în lemn„, ca să nu ni se întâmple ceva rău.

Perioada ocupației otomane s-a încheiat în 1716 când generalul Eugeniu de Savoia cucerește Timișoara, Banatul, Serbia și Oltenia. Noua autoritate administrativă a dărâmat, a cartografiat orașul și a realizat planuri de urbanism. Cetatea medievală înconjurată de mlaștini devine un oraș cu străzi sistematizate.

În Piața Unirii se vede transformarea orașului aflat sub stăpânire austriacă și austro-ungară. Piața e amenajată în stil baroc. Fostul sediu administrativ, Palatul Baroc, găzduiește acum Muzeul de Artă. În această perioadă nu se construiesc case din lemn, se folosește doar cărămida și țigla. Clădirile cu un etaj sau două sunt construite în stil eclectic sau Art Nouveau.

Față în față sunt două clădiri maiestuoase: Catedrala Episcopală Romano-Catolică și Catedrala Sârbească. Colonizarea Banatului cu italieni, cehi, sasi, austrieci au ajutat Timișoara sa devină un centru multicultural și multiconfesional.
Eu mă gândeam că atunci s-au format și satele cehești pe Clisura Dunării: Biger, Sfânta Elena, Rovenska, Gârnic, Eibenthal, Baia Nouă. Cu promisiuni pentru locuri de casă și facilități fiscale, cehii au venit pe jos până la Viena apoi cu pluta până la Moldova Nouă. Erau exploatatori de lemn. O fila de istorie din aceeași perioadă. Am fost anul trecut și am scris articolul Clisura Dunării. În satele aflate pe graniță te îndrăgostești de România.

Într-un colț al Pieței Unirii, un palat mi-a atras atenția. Este Palatul Miksa (Max) Steiner, construit în 1906 -1908. Are parter şi două niveluri. Stilul arhitectural se încadrează în curentul Secession cu motive din folclorul maghiar: forme curbate, ferestre în arc de cerc cu grilaj de fier forjat, coloane false și faianţa colorată care încadrează stupul de albine.

Cunoscutul om de afaceri evreu Miksa Steiner a închiriat parterul Băncii de Scont iar apartamentele de la etaj unor oameni înstăriți. Din 1906 este unul din acționarii fondatori ai Băncii de Scont a Ungariei de Sud, după ce s-a retras din afacerea sa cu leşie.
Nu puteam să îmi iau ochii de la această clădire. Acum la parter e o cafenea Illy. Francesco Illy s-a născut în Timișoara în 7 octombrie 1892 și este cunoscut în întreaga lume ca inventator al espressorului. Abia aștept să vin din nou la Timișoara să vizitez această clădire.

Afară se încalzise, era ora 12. Vedeam tineri intrând în restaurante sau în magazine de vinuri. Am zărit și o omletărie. Aș fi vrut să mai stau. Colegii mei plecaseră deja, admirau Opera Română, Teatrul Național, Teatrul German de Stat, Teatrul Maghiar de Stat. M-am alăturat și eu.

Din 1848 și până în 1860 Timișoara a fost capitala Voivodinei Sârbești și Banatului Timișan. După terminarea Primului Război Mondial s-a alipit României.

Ultima oprire a fost în Piața Victoriei. Sunt multe clădiri istorice, fiecare cu povestea ei. Aici este și o filă importantă de istorie. Aici a început Revoluția din 1989. Într-un colț al pieței erau familii tinere cu copii. Se deschisese Târgul de Crăciun.

Așa s-a terminat turul ghidat. Vic e un ghid extraordinar. Primul impuls a fost să telefonez familiei, să povestesc ce am văzut.
Abia aștept să revin în Timisoara, să străbat din nou străzile orașului. Voi închiria un apartament la Palatul Miksa (Max) Steiner și voi căuta mai multe restaurante cu gastronomia din Banat.