Misterul orașului Tokyo – Un cal într-o mare de lebede

Tokyo, orașul cu 30 de milioane de locuitori este locul în care Rosalyn, locuiește o perioadă. Are prieteni europeni care locuiesc temporar, prieteni căsătoriti cu japoneze, treptat își face noi prieteni. Vă invit în lumea unei cărți pe care am citit-o cu nerăbdare, provocarea pornind de la titlu: Un cal într o mare de lebede. Este scrisă de Raluca Nagy.

Dorința acestei tinere profesoare de engleză de a înțelege misteriosul oraș atrage cititorii să o urmeze. Mi-a plăcut foarte mult Rosalyn și prietenia ei cu Geoffrey, Shinya, Inu, Tatsuru.

M-a atras această carte și pentru că am o curiozitate de a înțelege orașele mari. Uneori mă simt ca acasă, alteori mă uimesc multe lucruri. Îmi place mult să privesc oamenii cum interacționează, cum se bucură și cum își duc traiul. Mă uimește cum folosesc tehnologia acolo unde locuiesc, în transportul în comun sau în muzee. Învăț mult din experiența lor. E frumos că suntem diferiți, așa a mers lumea înainte.

Mă întreb uneori: oare cum mă văd ei pe mine? Aș locui acolo? Mi-aș schimba stilul de viață? Aș arăta altfel dacă m-aș îmbrăca ca acolo, as găti ca acolo sau aș face mai mult sport? Aș citi mai mult? Aș mai avea aceleași pasiuni sau altele? Începi să privești altfel lumea. E atât de interesantă comunicarea interculturală. Am avut mari surprize în Lisabona și Amsterdam.

În Asia nu am ajuns, așa că am urmat-o cu nerăbdare pe Rosalyn în Tokyo, alături de frumoasele japoneze și politicoșii japonezi. Un oraș magnet, atrage oameni din toată lumea, dar odată ce ai ajuns ești izbit de un șoc cultural.

Honne Tatemae – centrul culturii japoneze. Honne este ceea ce simți tu cu adevărat, Tatemae este ceea ce arăți lumii. Japonezilor li se pare normal să ascundă familiei problemele lor de sănătate. Așa îi protejează. E egoist să îi încarci cu problemele tale pe oamenii cu care îți împarți viața. Pentru noi europenii este greu de înțeles. Dacă nu spui oamenilor apropiați, atunci cui? Eu credeam că noile generații au împrumutat ceva de la europenii stabiliți aici. În România dacă se îmbolnăvește cineva, familia îi este alături.

Rosalyn privește orașul din mai multe unghiuri. Unii prieteni stau cu chirie, își păstrează stilul de viață, alții sunt căsătoriți cu japoneze, s-au adaptat greu la obiceiurile rudelor. Are și noi prieteni japonezi.

Ești uimit când vezi că aici nimeni nu se atinge. Nu se țin de brat. Prietenii rar se vizitează. Într-o zi ar fi vrut un sfat, l-a întrebat pe Tatsuru dacă voia să urce la ea. A ezitat. Europenii fac vizite la orice oră, uneori sunt prea dese.

Japonezele nu folosesc anticoncepționale. Bărbații japonezi sunt bruneți, au ochii negri, poartă costume și cămăși albe.

Europenii au sute de minute la telefon, aici lumea nu vorbește mult. În tren este interzis să vorbesti la telefon, iar la scoala sau la job este nepoliticos. Oamenii trimit mesaje sau emailuri. Străinii se adaptează treptat și observă că se simt minunat.

Valoarea indicatorului de criminalitate este zero. Totuși nu bănuia că sunt chioșcuri de poliție la colțul străzilor, așa încât oamenilor care dorm pe trotuar cu gențile lor sau în tren cu tableta pe genunchi nu le dispare nimic.

Tokyo este diferit de la un cartier la altul. Casele sunt niște cutiuțe cu pereți subțiri. Când intri în casă o voce suavă te salută. Multe butoane pornesc automat la o anumită oră a dimineții: măsoară temperatura corpurilor, a apei și a camerei. Pe balcon este interzis să întinzi haine, folosești uscătoare automate. Vasul de WC e din altă lume. Apeși pe butoane și se aude o melodie sau se simte un parfum ori pornesc jeturi de apă cu temperaturi diferite. Uneori nu știi să le oprești. Te izbește această economie post-lux. Cu toate astea, Japonia e țara unde nu folosești încălzirea centrală, când e frig fetele poartă ciorapi pe sub pantaloni.

Toate femeile sunt frumoase și misterioase. Vesticii au o atracție specială pentru femeile japoneze. Le admiră pentru feminitatea, delicatețea și misterul lor. Spun că te poți îndrăgosti de una în fiecare zi. Toată lumea e atât de bine îmbrăcată, hainele lor sunt minunate. Materialele din care sunt realizate bluzele sau prosoapele sunt de o rară calitate. Bumbacul sau cașmirul te uimesc. Pentru prima dată în viață i-a fost rușine de hainele ei. Întelegi de ce se spune că Japonia e prima economie post-lux.

Rosalyn a mers la yoga. Acolo japonezele purtau bluze albe, roz sau crem accesorizate uneori cu dantelă. Ele păreau o trupă de balerine care danseaza Lacul lebedelor, iar ei i se părea că înălțimea ei, forma corpului, gesturile erau inadecvate. Observa transpirația atunci când încerca să se contorsioneze în atâtea poziții. În Japonia e rușinos să se vadă transpirația. Uneori doar le privea pe frumoasele lebede cu aripile lor. În mijlocul lacului cu lebede era Rosalyn, cu numele ei din germanicul hros (cal) +linde (bland).

Nu mă gândeam că aceasta va fi semnificația titlului cărții scrisă de Raluca Nagy. Cum poți să te simți în Tokyo, orașul cu 30 de milioane de locuitori, „un cal într-o mare de lebede”?

La sfârșitul fiecărei ore de yoga, profesoara făcea o recapitulare. După aceea luau niște sticle cu pulverizator și cârpe să dezinfecteze saltelele. Apoi le rulau și le așezau la loc. Deși făcea aceleași gesturi, nu reușea la fel cum făceau japonezele din jur. Nu simțea că aparține locului.

Câteva fete i-au cerut email-ul sau numărul de telefon, i-au propus să meargă împreună la cumpărături. Trebuie să știi că prima invitație e în vânt. Dacă te invită încă odata, atunci e pe bune. Dacă te invită a treia oară, atunci prezența ta e obligatorie. Un european nu gândește așa, el acceptă imediat dacă îi face plăcere și află mai târziu pe pielea sa partea neplăcută.

Fiecare întâlnire trebuie tratată ca o experiență unică. Japonezii au o zicală, Ichigo ichie -” o șansă – o intalnire”. Cine te invită se gândește ce îi iese la afacerea asta.

Pentru ca armonia să nu fie ruptă orice japonez are un cadru în care trebuie să se înscrie. Dacă cineva se comportă altfel este exclus. Îți reprimi personalitatea, nu poți fi tu cel adevărat, trebuie să te conformezi așteptărilor societății.

Vara sunt 40 de grade și umezeala 80%. Sunt călduri greu de suportat pentru toți europenii. Rosalyn a slăbit, dar și asa printre frumoasele lebede tot mare era, nu intra măcar în LL-ul japonez. În M-ul japonez ar fi fost imposibil. A rezistat greu în timpul verii, dar trecerea la toamna a fost și mai grea. Temperatura a scăzut brusc cu 20 de grade, iar organismul a reacționat violent. Deși aerul a devenit respirabil, după trei săptămâni s-a îmbolnăvit, avea frisoane și febră. A tușit și a vomitat. A slăbit din nou.

De Crăciun, Tokyo este inundat cu lumini și decorațiuni, întrece Parisul, în schimb oamenii lucrează, nu stau cu familia. De Anul Nou e sărbătoare. La miezul nopții lumea merge la templul din cartier și se roagă.

Atenția incredibilă pentru detalii e impreionantă: există multe feluri de înghețată, chiar și din ceai verde, iar ambalajul are două decupaje speciale pentru degete, scoți ușor cornetul. Peste tot vezi economia post-lux. În oraș sunt baruri de toate felurile, cu pisici și bufnițe pe care le poți mângâia, cu bacnote din toată lumea lipite pe pereți, cu decoruri de cabaret sau din Orient Expres. Într-o seară a mers în cartierul străinilor, a băut un vin servit în pahare mici din hârtie. Totul e scump.

Serviciul japonez e impecabil, în străinătate lasă de dorit. Francezii sunt aroganți, spaniolii sau italienii sunt haioși, americanii sau marocanii insistenți. Cu toate acestea Rosalyn s-a săturat de atâta post-lux.

Când s-a întors din Japonia, clădirea școlii din Londra era aceeași, dar acum i se părea încărcată, avea prea multe culori. Podurile și clădirile iconice păreau ponosite. Orașul era gri și murdar. Înainte acest loc i se părea impresionant, acum față de Tokio, era un sat. Nu-și putea imagina cum va trăi în Londra după ce a trăit în Tokyo.

Studenții din barul de la subsol părea dezordonat, fetele erau neîngrijite, șterse. La un moment dat asistenta profesorului a pus pe masă multe anunțuri pentru cursuri și conferințe. Studenții s-au năpustit, se călcau în picioare, înhățau foile. Era un vacarm.

Rosalyn și-a amintit cozile perfecte la stațiile de metrou din Japonia, oamenii așteptau pe locurile marcate deschiderea ușilor. A ieșit afară să ia o gură de aer. Pe o ușă albă era un afiș mare pe care scria cursuri de yoga. A intrat și o doamnă de vreo 50 de ani i-a zâmbit. A fost impresionant să vadă mulți băieți în sală. Printre lebedele din Japonia nu era niciunul. S-a așezat în spate și aștepta să se așeze toată lumea pe jos. În Japonia, pe jos se așeza, se dormea și yoga se făcea tot pe jos. Acum, profesoara și elevii făceau totul cum dorm caii, în picioare. A fost greu să stea până la sfârșitul orei, abia aștepta să iasă din sală. Sufletul lui Rosalyn rămăsese în Tokyo.

A luat-o aiurea pe străzi, a intrat într-un restaurant și a început să plângă. Avea o depresie, la asta japonezii îi spun guturaiul inimii. Mâncarea din restaurant nu era frumos prezentată ca in Japonia, abia a gustat. Oamenii de pe stradă i se păreau atât de înalți. Voia să vadă măcar o față cunoscută, orice care să o convingă că apartținea locului în vreun fel.

A intrat în prima librarie ieșită în cale. Îi lipsise mult lucrul ăsta la Tokyo, acolo ceea ce putea răsfoi era foarte limitat pentru că nu vorbea bine limba japoneză. Intra în librării. Era o barieră lingvistică. Era și o cafenea, voia să răsfoiască o carte în fața unei cafele bune. Îi lipsise asta la Tokyo, acolo se serveau cafele foarte slabe.

În zilele următoare întălnește vechi prieteni, familia. Totuși, aici se simte acasă. Aparține locului.

Este extraordinar că putem călători, că putem studia în altă țară. Este prilejul să ne cunoaștem mai bine, să ne comparăm cu cei din jur. Devenim mai înțelepți, mai modești și învățăm să respectăm mai mult ce avem.

Asta e comunicarea interculturală.